MĂSURI DE PRIM AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTE LA MUNCĂ

 

MĂSURI DE PRIM AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTE  LA MUNCĂ 

 DEFINIŢII 

Eveniment – accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în indeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile in care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune. 

Accident de muncă - vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă (ITM) de cel puţin trei zile calendaristice, invaliditate ori deces. 

Accident care produce incapacitate temporară de muncă (ITM) - Accident care produce incapacitate temporară de muncă (ITM), de cel puţin trei zile calendaristice consecutive, confirmată prin certificat medical. 

Accident care produce invaliditate (INV) - Accident de muncă care produce invaliditate, confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale in drept. 

Accident mortal (D) - Accident în urma căruia se produce decesul accidentatului, confirmat imediat sau după un interval de timp, în baza unui act medico-legal. 

Accident colectiv - Accident în care au fost accidentate cel puţin trei persoane, în acelaşi timp şi din aceleaşi cauze, în cadrul aceluiaşi eveniment. 

Accident de muncă de circulaţie - Accident survenit în timpul circulaţiei pe drumurile publice sau generat de traficul rutier, dacă persoana vătămată se afla în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. 

Accidentul de muncă de traseu: 

1 Accident survenit pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul. 

2. Accident survenit pe perioada pauzei reglementare de masă în locuri organizate de angajator, pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde lucrătorul ia masa şi invers, şi care a antrenat vătămarea sau decesul. 

3. Accident survenit pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde lucrătorul îşi încasează salariul şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul. 

 

Accidentul în afara muncii - accident care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 lit. g) şi la art. 30 din Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă. 

Invaliditate – pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă, confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept. 

Invaliditate evidentă – pierderea capacităţii de muncă, datorată unor vătămări evidente, cum ar fi un braţ smuls din umăr, produs în urma unui eveniment, până la emiterea deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate de catre organele medicale in drept. 

Intoxicaţia acută profesională - Starea patologică apărută brusc, ca urmare a expunerii organismului la noxe existente la locul de muncă. 

Îndatoriri de serviciu – sarcini profesionale stabilite în: contractul individual de muncă, regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, fişa postului, deciziile scrise, dispoziţiile scrise ori verbale ale conducătorului direct sau ale şefilor ierarhici ai acestuia. 

Comunicarea – Procedură prin care angajatorul comunică producerea unui eveniment autorităţilor prevăzute la art. 27 alin (1) din Legea 319/2006. 

Incapacitate de muncă - Întreruperea temporară sau permanent a activităţii lucrătorului la locul său de muncă, ca urmare a producerii unui eveniment. 

Loc de muncă - locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile universităţii, inclusiv orice alt loc (zonă, încăpere, vehicul etc.) din aria universităţii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii. 

Vătămarea violentă a organismului - Afectarea integrităţii anatomo-funcţionale, cu efecte imediate asupra stării de sănătate a persoanei accidentate, care are drept consecintă următoarele traume: o leziune fizică acută asupra corpului uman (arsură, contuzie, plagă, fractură etc.); o lovitură care cauzează contuzia tendoanelor de la o mână; un efect negativ şi acut, rezultat dintr- o expunere instantanee, care are drept consecinţe leziuni multiple asupra corpului uman (electrocutarea, asfixia, înecul etc). 

Rectorul/ Reprezentantul legal. 

1. Dispune întocmirea/modificarea IP-SSM, în conformitate cu legislaţia în vigoare. 

2. Numeşte prin decizie lucrătorii care participă la elaborarea/modificarea IP-SSM. 3. Verifică şi aprobă prezenta IP–SM elaborată/modificată. 

4. Conduce şedinţa Consiliului de Administraţie în cadrul căreia se avizează– Instrucţiuni proprii de securitate şi sănătate a muncii privind comunicarea şi măsuri de prim ajutor în caz de accident. 

5. Comunică de îndată evenimentele definite din prezenta instrucţiune, după cum urmează: 

– Inspectoratului Teritorial de Muncă - toate evenimentele, aşa cum sunt definite; – Asiguratorului, potrivit Legii 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare; 

- evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora; 

– Organelor de urmărire penală, după caz; 

 

Counicarea evenimentelor va cuprinde cel puţin următoarele informaţii: 

a) denumirea/numele angajatorului la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul,  denumirea/numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul; 

b) sediul/adresa şi numărul de telefon al angajatorului; 

c) locul unde s-a produs evenimentul; 

d) data şi ora la care s-a produs evenimentul/ data şi ora la care a decedat accidentatul; e) numele şi prenumele victimei; 

f) datele personale ale victimei: vârsta, starea civilă, copii în întreţinere, alte persoane în întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă; 

g) împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive; 

h) consecinţele accidentului; 

i) numele şi funcţia persoanei care comunică evenimentul; 

j) data comunicării; 

k) unitatea sanitară cu paturi la care a fost internat accidentatul. 

Ia măsurile necesare pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din producerea evenimentului, până la primirea acordului din partea organelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera producerea altor evenimente, ar agrava starea accidentaţilor sau ar pune în pericol viaţa lucrătorilor şi a celorlalţi participanţi la procesul de muncă. 

În situaţia în care este necesar să se modifice starea de fapt rezultată din producerea evenimentului, se vor face, după posibilităţi, schiţe sau fotografii ale locului unde s-a produs, se vor identifica şi ridica orice obiecte care conţin sau poartă o urmă a evenimentului; obiectele vor fi predate organelor care efectuează cercetarea şi vor constitui probe în cercetarea evenimentului. 

Pentru orice modificare a stării de fapt rezultată din producerea evenimentului, angajatorul sau reprezentantul său legal va consemna pe proprie răspundere, într-un proces-verbal, toate modificările efectuate după producerea evenimentului. 

Serviciul Intern de Prevenire şi Protecţie. 

Comunică imediat angajatorului, orice accident de muncă produs asupra personalului. 

Se preocupă pentru obţinerea informaţiilor necesare comunicării accidentului de muncă organelor de anchetă. 

Face parte din comisia de anchetare a accidentelor. 

Prezintă dosarul de anchetă, în cazul accidentelor urmate de incapacitate temporară de muncă, pentru aprobare la ITM şi asiguratorului pentru asigurarea serviciilor medicale. Participă la elaborarea / modificarea IP-SSM. 

Supune verificării, avizării şi aprobării IP-SSM. 

Difuzează prezenta IP-SSM. 

Verifică aplicarea pe teren a prevederilor prezentei IP-SSM. 

  

 Lucrătorii. 

 

Sunt obligaţi să cunoască, să-şi însuşească şi să respecte prevederile prezentei IP-SM. 

Orice lucrător este obligat ca, în momentul în care ia cunoştinţă de producerea unui accident de muncă, să anunţe de urgenţă conducerea unităţii de producerea acestuia. 

Orice lucrător este obligat să ia măsuri imediate de acordare a primului ajutor celui accidentat şi nu va întrerupe acordarea primului ajutor decât la sosirea cadrelor medicale specializate. 

Toţi lucrătorii sunt obligaţi să cunoască procedeele de acordare a primului ajutor şi să acorde primul ajutor sau autoajutor în caz de accidentare. 

Comunicarea evenimentelor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. 

Orice eveniment va fi comunicat de îndată angajatorului, de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea acestuia. Apelul de prim-ajutor trebuie să conţină următoarele informaţii: 

- Unde este locul accidentului? 

- Ce s-a întâmplat? (scurtă descriere a producerii accidentului (ex. incendiu,  electrocutare, accident de circulaţie); 

- Dacă răniţii sunt prinşi sau imobilizaţi; 

- Câte victime sunt? Numărul răniţilor la locul accidentului, dintre care câţi în stare  gravă; 

- Ce tipuri de leziuni s-au produs; 

- Cine face apelul: numele şi numărul de telefon de la care se face apelul. Persoana care face apelul trebuie să aştepte confirmarea recepţionării corecte a apelului său şi să se întoarcă la locul accidentului pentru a confirma transmiterea apelului. 

Rectorul sau Reprezentantul legal al acestuia comunică de îndată evenimentele, după cum  urmează: 

1. Inspectoratului Teritorial de Muncă. 

2. – Asiguratorului, potrivit Legii 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările si completările ulterioare - evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora; 

3. – Organelor de urmărire penală, după caz. 

Comunicarea operativă la ITM, ce trebuie făcută de către Rector sau Reprezentantul legal al acestuia, va cuprinde cel puţin următoarele informaţii: 

a) denumirea/numele persoanei juridice la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul, denumirea persoanei juridice la care este/a fost angajat accidentatul; 

b) sediul/adresa şi numărul de telefon ale persoanei juridice; 

c) locul unde s-a produs accidentul (secţie, atelier, DN - în cazul accidentului de circulaţie etc.); 

d) data şi ora la care s-a produs accidentul/ data şi ora la care a decedat accidentatul; e) datele personale ale victimei (numele şi prenumele, ocupaţia, vârsta, starea civilă, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă); 

f) împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive; 

g) consecinţele accidentului; 

h) numele şi funcţia persoanei care comunică accidentul; 

i) data comunicării; 

j) unitatea sanitara cu paturi la care a fost internat accidentatul. 

 

Modul de intervenţie pentru acordarea primului ajutor. 

Cel care acordă primul ajutor (salvatorul) nu înlocuieşte medicul dar, prin măsurile pe care le aplică, trebuie să evite agravarea stării victimei. 

1. Stopul respirator. 

 Generalităţi 

Stopul respirator (asfixia) este starea organismului caracterizată prin oprirea respiraţiei, ceea ce poate produce afectarea organelor vitale şi chiar moartea. 

Cauzele care determină asfixia pot fi grupate în trei categorii: 

- insuficienţa oxigenului în aerul inhalat – lucrul în încăperi etanşe sau neventilate corespunzător, unde oxigenul din aer este fie consumat de către lucrător, fie înlocuit de gaze toxice (ex. monoxid de carbon); 

- oprirea respiraţiei – datorată producerii de şocuri electrice, vătămării coloanei vertebrale sau a toracelui; 

- obstrucţionarea (blocarea, astuparea) căilor respiratorii – poate fi cauzată de corpuri străine, ca urmare a vătămării gurii şi a nasului, dar cel mai frecvent este cauzată, la persoanele care şi-au pierdut cunoştinţa, de căderea limbii în fundul gâtului. 

Aplicarea imediată a respiraţiei artificiale la o persoană care a încetat să respire poate duce la prevenirea stopului cardiac. 

 Semnele tulburărilor respiratorii 

Tulburările respiratorii pot fi recunoscute prin prezenţa unuia sau a mai multor semne: 

- respiraţie neregulată; 

- respiraţie zgomotoasă sau dificilă; 

- congestionarea vaselor de sânge de la cap şi gât; 

- coloraţie albastră-violacee (cianotică) a buzelor, urechilor şi unghiilor; - imobilizarea toracelui, circulaţia aerului nu poate fi auzită sau simţită. 

 Respiraţia artificială 

Procedeele de respiraţie artificială cele mai indicate sunt cele directe prin insuflare de aer («gură la gură» şi «gură la nas»), astfel câştigându-se timp până la acordarea ajutorului medical de specialitate. 

Importanţa rapidităţii cu care trebuie să se acţioneze, pentru începerea acordării primului ajutor în vederea resuscitării respiratorii, este dovedită de următoarele date statistice: 

 

a. intervenţia după 1 min. creează şanse de salvare de 95%; 

b. intervenţia după 2 min. creează şanse de salvare de 90%; 

c. intervenţia după 3 min. creează şanse de salvare de 75%; 

d. intervenţia după 5 min. creează şanse de salvare de 25%; 

e. intervenţia după 8 min. creează şanse de salvare de 0,5%. 

 Faze de intervenţie 

1 - Aprecierea stării victimei – de verificat dacă este conştientă, dacă respiră, dacă există vătămări ale capului, gâtului sau fracturi şi ţinerea capului în extensie pe spate pentru a evita blocarea căilor respiratorii de către limbă, desfacerea gulerului, cravatei, centurii victimei şi a oricărui alt articol de îmbrăcăminte care ar putea jena respiraţia; 

2 - Eliberarea căilor respiratorii; 

3 - Deschiderea gurii accidentatului; 

4 - Curăţirea cavităţii bucale de eventuale secreţii sau corpuri străine; 5 - Tragerea limbii din cerul gurii; 

6 - Verificarea existenţei respiraţiei – se poate face prin punerea urechii lângă gura şi nasul victimei pentru a asculta zgomotul respiraţiei şi pentru a simţi mişcarea aerului pe obraz sau privind cu atenţie mişcările sus-jos ale toracelui în timpul mişcărilor respiratorii. Aceste aprecieri se fac timp de 3 – 5 secunde; 

7 - Ventilarea plămânilor – aplicarea unei metode de respiraţie artificială; 8 - Verificarea existenţei pulsului – după două respiraţii artificiale gură la gură/ gură la nas şi după ce constataţi că toracele se umflă, se verifică existenţa pulsului la artera carotidă. În 5 – 10 secunde se poate detecta pulsul chiar şi dacă acesta este slab . 

 Metoda «gură la gură» 

Vă asiguraţi că sunt deschise căile respiratorii şi apoi: 

- Strângeţi nările între degetul mare şi arătător pentru a preveni pierderile de aer. - Inspiraţi adânc, deschideţi gura larg, plasaţi-o deasupra gurii accidentatului, realizând o bună etanşare şi suflaţi în gura acestuia privind toracele care trebuie să se ridice, dovadă a pătrunderii aerului în plămâni. 

- După fiecare insuflare, ridicaţi gura de pe faţa accidentatului şi daţi drumul la nas, pentru a permite aerului să iasă. 

- Priviţi, ascultaţi şi sesizaţi circulaţia aerului din gură şi nas şi mişcarea toracelui. - Continuaţi, păstrând ritmul de 12 respiraţii pe minut. 

 Metoda «gură la nas» 

Această metodă se aplică în cazurile în care există vătămări ale gurii sau atunci când nu este posibilă acoperirea completă a acesteia. Se procedează la fel ca la metoda «gură la gură», insuflând aerul prin nasul accidentatului: 

- Răsturnaţi capul pe spate cu o mână, dar nu prindeţi nările. 

- Ridicaţi bărbia cu cealaltă mână, folosind degetul mare pentru a închide gura victimei. - Inspiraţi adânc, deschideţi gura larg, plasaţi-o deasupra nasului accidentatului, realizând o bună etanşare şi suflaţi privind toracele care trebuie să se ridice, dovadă a pătrunderii aerului în plămâni. 

- După fiecare insuflare, ridicaţi gura de pe faţa accidentatului, pentru a permite aerului să iasă. 

- Priviţi, ascultaţi şi sesizaţi circulaţia aerului din gură şi nas şi mişcarea toracelui. - Continuaţi, păstrând ritmul de 12 respiraţii pe minut. 

Dacă insuflarea este făcută cu presiune prea mare, aerul va pătrunde şi în stomac, făcând respiraţia dificilă şi provocând dilatarea stomacului, creând pericolul de apariţie a vărsăturilor, cu inundarea căilor respiratorii. 

Dacă stomacul se umflă în timpul respiraţiei artificiale, verificaţi şi repoziţionaţi căile respiratorii, urmăriţi mişcările toracelui şi evitaţi presiunea excesivă a aerului în căile respiratorii. 

Continuaţi respiraţia artificială, încercând să nu eliminaţi conţinutul stomacului. Dacă totuşi se întâmplă ca conţinutul stomacului să fie evacuat o dată cu aerul, întoarceţi capul accidentatului pe o parte şi, la ieşirea completă a aerului, ştergeţi repede gura şi reluaţi respiraţia artificială. 

Salvatorul poate utiliza o batistă sau o bucată de tifon între gura sa şi cea a accidentatului, prin care va face insuflarea aerului. 

Dacă, după două respiraţii artficiale, se constată că accidentatul nu are puls, se începe masajul cardiac extern, respectiv reanimarea cardio-respiratorie şi se trimite o persoană după ajutor medical. 

2. Stopul cardiac. 

 Generalităţi 

Restabilirea circulaţiei sângelui în mod artificial, pentru o persoană a cărei inimă a încetat să bată (stop cardiac), se face prin compresia ritmică a toracelui. 

Compresiile toracelui duc la creşterea presiunii în interior, putând exercita o presiune directă asupra inimii şi determinând astfel reluarea circulaţiei sângelui către plămâni, inimă şi creier. 

Stopul cardiac poate apărea brusc sau în urma unei perioade de stop respirator, după ce s-a epuizat oxigenul rămas în corp. 

 Masajul cardiac extern (compresia toracelui) 

Mod de intervenţie: 

1 - Poziţia salvatorului – în genunchi, lateral faţă de victimă, în dreptul umărului acesteia. 2 - Localizarea zonei unde se aplică mâinile pentru apăsarea toracelui – o treime inferioară a osului lat al pieptului (stern). 

3 - Compresia toracelui – se face cu amândouă mâinile suprapuse, prin intermediul podului palmelor. Presiunea se exercită vertical pe stern, folosind greutatea corpului, avându-se în vedere, pentru o apăsare corespunzătoare, ca umerii să fie poziţionaţi deasupra mâinilor şi coatele blocate, astfel încât braţele să fie perfect întinse. Fiecare compresiune va fi bruscă şi scurtă (aproximativ 1 secundă) şi va produce compresia sternului cu aproximativ 3 – 5 cm. 

 

După apăsare, mâinile se păstrează în aceeasi poziţie, păstrând un contact uşor cu toracele, pentru a permite sângelui să inunde inima. 

Frecvenţa apăsărilor toracice este de 80 – 100 apăsări pe minut. 

3.Reanimarea cardio – respiratorie. 

 Generalităţi 

Reanimarea cardio-respiratorie se aplică pentru reanimarea (resuscitarea) unei persoane care nu respiră (stop respirator) şi a cărei inimă a încetat să bată (stop cardiac). Reanimarea cardio-respiratorie se începe după ce se verifică respiraţia şi pulsul victimei. În absenţa acestora, se consideră că victima este în stare de stop cardio-respirator. 

 Faze de intervenţie: 

I. Aprecierea stării victimei; 

II. Deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii; 

III.Verificarea existenţei respiraţiei; IV. Ventilarea plămânilor; 

V. Verificarea existenţei pulsului; 

VI.Masajul cardiac extern. 

 Resuscitarea cardio-respiratorie 

Fazele de intervenţie I, II, III, IV şi V corespund cu cele de la aplicarea respiraţiei artificiale.  

La constatarea lipsei pulsului, salvatorul va continua ventilarea plămânilor (acordarea respiraţiei artificiale) simultan cu masajul cardiac extern (faza VI de intervenţie), după cum urmează: 

- Când există un singur salvator: 

Ciclul de acordare a resuscitării cardio-respiratorie cuprinde: 1 insuflare de aer, urmată de 5 compresii toracice. 

- Când sunt doi salvatori: 

Ciclul de acordare a resuscitării cardio-respiratorie cuprinde: 2 insuflări de aer, urmate de 15 compresii toracice. Periodic, la câteva minute, se verifică dacă nu a apărut pulsul. În pauza de după 5 sau 15 apăsări, când se face ventilarea plămânilor, se poate schimba salvatorul (sau unul din salvatori). 

4. Plăgi. Hemoragii. 

 Generalităţi 

Prin plagă (rană, leziune) se înţelege orice întrerupere a continuităţii unui ţesut (tegumente, mucoase sau ţesuturi mai profunde). 

Hemoragia (sângerarea) constă în curgerea sângelui din vase în ţesutul înconjurător, în cavităţi corporale sau în exteriorul corpului. 

 Plăgi 

Clasificarea plăgilor - după natura agentului agresor şi după modul de producere: 

- plăgi contuze – superficiale (vânătăi, hematoame); 

– profunde (rupturi musculare, nervoase, osoase sau viscerale); 

- plăgi zdrobite; 

- plăgi tăiate; 

- plăgi înţepate; 

- plăgi muşcate. 

 Modul de acordare a primului ajutor 

Atenţie! Înainte de a acorda primul ajutor, salvatorul se va spăla bine pe mâini, cu apă şi săpun. 

- Se curăţă zona cu ajutărul unei comprese sterile, pornind de la marginile plăgii spre pielea sănătoasă din jur (nu se utilizează vată, pentru a nu lăsa scame); 

- Se curăţă pielea din jur, utilizând substanţe detergente (săpun lichid); - Se dezinfectează pielea din jurul plăgii, cu ajutorul unor substanţe antiseptice (alcool sanitar, tinctură de iod, rivanol) folosind, de asemenea, comprese sterile; se evită pătrunderea acestora în plagă pentru că sunt iritante, în special alcoolul sanitar şi tinctura de iod. 

- Pentru a îndepărta eventualii corpi străini din plagă, cea mai bună metodă constă în a turna pe plagă apă oxigenată care, prin spuma care o produce, antrenează eventualii corpi străini, concomitent realizându-se şi dezinfecţia plăgii; în lipsa apei oxigenate, se poate folosi pentru dezinfectarea rănii o soluţie de cloramină, permanganat de potasiu sau rivanol; 

- Corpii străini care nu pot fi înlăturaţi cu apă oxigenată (de exemplu o aşchie înfiptă) se lasă pe loc, din cauza pericolului de sângerare; 

- Se acoperă rana cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un strat de vată, după care se efectuează bandajarea, în vederea menţinerii pansamentului. 

 Hemoragii 

Cele mai frecvente criterii de clasificare ale hemoragiilor sunt: 

a. După locul în care curge sângele: 

- externe: vasul lezat comunică direct cu exteriorul; 

- interne: vasul lezat nu comunică cu exteriorul, sângele acumulându-se în organism. b. După natura vasului lezat: 

- arteriale: 

- sânge de culoare roşu aprins, bogat în oxigen; 

- sângele curge în jet intermitent, în concordanţă cu bătăile inimii; 

- sunt cele mai periculoase, în scurt timp se poate pierde o cantitate mare de sânge; - venoase: 

- sânge de culoare roşie-închisă, bogat în bioxid de carbon; 

- sângele curge în jet continuu; 

- capilare: 

- sânge de culoare roşie-închisă; 

- sângerare difuză în suprafaţă; 

- apar echimoze sau hematoame. 

 

Semnele şi simptomele hemoragiilor variază în funcţie de gravitatea acestora: 

- paloare tegumentară, datorită vasoconstricţiei compensatorii; 

- senzaţie de sete, gura uscată; 

- ameţeli; 

- vâjâituri în urechi; 

- agitaţie la convulsii; 

- tahicardie; 

- puls accelerat de amplitudine mică; 

- scăderea tensiunii arteriale; 

- respiraţie superficială accelerată; 

- transpiraţii reci; 

- greţuri, vărsături; 

Primul ajutor constă în efectuarea hemostazei provizorii (oprirea hemoragiei) şi, în funcţie de caz, şi a celei definitive. Se aşează traumatizatul într-o poziţie în care centrii nervoşi cerebrali, rinichii şi ficatul, organe foarte sensibile la lipsa de oxigen, să primească o cantitate suficientă de sânge: 

a) dacă traumatizatul este conştient, se aşează în poziţie orizontală pe spate, cu membrele inferioare ridicate cât mai sus, în unghi de 30 - 40 grade (dacă nu sunt fracturate) şi cu capul plasat sub nivelul corpului. 

b) dacă traumatizatul este inconştient, se aşează în poziţie laterală de securitate. Se trece apoi la realizarea hemostazei provizorii, care constă în oprirea temporară a hemoragiei, care se obţine comprimând temporar peretele vascular: 

1. fie direct – prin compresiune locală la nivelul plăgii; 

2. fie indirect – prin compresiune pe un plan osos subadiacent, la distanţă. Hemostaza provizorie presupune parcurgerea, după caz, a mai multor etape succesive: A. pansament compresiv; 

B. compresiune manuală sau digitală; 

C. flectarea puternică a extremităţii; 

D. aplicarea garoului. 

Pansamentul compresiv 

- se foloseşte în hemoragiile capilare şi venoase mici ale extremităţilor, în plăgile părţilor moi buco-faciale, în plăgile peretelui toracic; 

- se realizează prin aplicarea unui strat gros de comprese sterile (sau o bucată de pânză curată, împăturită la dimensiunea rănii), care apoi se strâng cu un bandaj compresiv; 

- prin această manevră, vasul este comprimat în exclusivitate în locul rănit, în timp ce sângele continuă să circule în zona prin celelalte vase intacte; 

- această metodă este recomandată a fi folosită pentru perioada transportului, pentru că se consideră a fi mai puţin traumatică decât garoul; 

- condiţiile unui bun pansament compresiv sunt: 

a) să fie făcut în condiţii de asepsie; 

b) să fie destul de elastic pentru a nu împiedica circulaţia de dedesubt; 

c) să fie bine fixat; 

d) să comprime destul de puternic vasul lezat încât să oprească hemoragia. Compresiunea manuală 

- se realizează prin apăsarea vasului afectat pe un plan osos situat între inimă şi artera sau vena în cauză; 

- în funcţie de calibrul vasului şi de profunzimea la care se află acesta, apăsarea va fi executată cu degetul mare, cu celelalte degete sau cu pumnul; 

- locul compresiunii este situat: 

- proximal de plagă, pentru artere (se palpează iniţial artera, apoi se apasă cu putere vasul, până la oprirea curgerii sângelui); 

- distal de plagă, pentru vene (pe capătul ce vine dinspre periferie); 

Pentru realizarea corectă a acestei compresiuni, trebuie cunoscut traiectul anatomic al arterelor. Astfel: 

a) când rana se află pe frunte, compresiunea se face pe artera temporală superficială, care trece imediat înaintea urechii şi deasupra pomeţilor; 

b) când rana se află pe creştetul capului, compresiunea se face de o parte şi de alta a marginii rănii. 

OBS: În cazul fracturilor oaselor craniene, hemostaza provizorie se face prin pansament compresiv: 

c) când rana se află în regiunea temporală (părţile laterale ale craniului), compresiunea se face imediat deasupra şi în spatele pavilionului urechii; 

d) când rana se află la nivelul obrazului, buzelor, nasului, compresiunea se face la nivelul arterei faciale, la mijlocul mandibulei; 

e) în hemoragiile din regiunea feţei şi gâtului, se comprimă artera carotidă, aflată anterior de muşchiul sternocleidomastoidian, adică pe faţa antero-laterală a gâtului, spre baza acestuia - în adâncime se află un plan osos, iar anterior se simte pulsul; 

f) în hemoragiile din regiunea umărului şi articulaţia umărului sau axilei, se va comprima artera subclaviculară, deasupra claviculei, pe prima coastă; 

g) în hemoragiile braţului şi cotului, se va comprima artera axilară, pătrunzând cu mai multe degete, în apropierea axilei, pe fata internă a braţului; 

h) în hemoragiile antebraţului, se va comprima artera humerală, adică pe faţa interioară a braţului, având dedesubt planul dur al osului humerus; 

i) în rănile sângerinde ale mâinii, palmei, se va comprima artera radială, adică cu un deget pe partea externă a articulaţiei pumnului şi cel de-al doilea deget pe partea internă, la acelaşi nivel, pe artera cubitală; 

j) în rănile sângerinde ale regiunii inghinale, comprimarea vasului se face pe pliul inghinal, la locul unde se îndoaie coapsa pe abdomen (stinghie); 

k) în hemoragiile coapsei, se va comprima artera femurală, pe traiectul ei, proximal de plagă, adică în treimea mijlocie a coapsei, pe faţa internă a acesteia; 

l) în hemoragiile genunchiului sau a gambei, comprimarea se face pe faţa posterioară a coapsei, în apropierea pliului genunchiului (adică artera care trece prin gropiţa dinapoia genunchiului); 

 

m) când sângerarea provine dintr-o rană situată în regiunea pelvisului, comprimarea aortei abdominale, se face prin apăsarea peretelui abdominal cu pumnul sub ombilic (buric). 

Hemostaza prin flectarea puternică a extremităţii 

Se aplică atunci când plaga este localizată în regiunea axilară, inghinală, faţa anterioară a cotului sau posterioară a genunchiului: 

a) în plăgile arterei humerale, după ce se introduce în axilă o faşă rulată (sau un alt corp dur învelit în vată şi tifon, sau porţiuni din hainele bolnavului), se flectează antebraţul pe braţ şi se aplică bratul pe torace; în această poziţie, se fixează solid la torace, cu o faşă, centura sau bucăţi din rufăria bolnavului; 

b) pentru hemostaza arterei antebraţului sau ale plicii cotului, se aşează un sul în plica cotului şi se flectează antebraţul pe braţ fixând în această poziţie; 

c) în cazul hemoragiilor de la rădăcina coapsei, (în regiunea inghinală), se pot utiliza urmatoarele metode de hemostază provizorie: 

1. prin aplicarea unui sul la baza triunghiului lui Scarpa, care se fixează cu o faşă, curea sau sfoară; 

2. prin aplicarea unui sul în regiunea inghinală, urmată de flectarea şi fixarea coapsei pe abdomen şi a gambei pe coapsă; 

d) hemostaza provizorie în leziunile arterei poplitee se obţine prin aşezarea sulului în regiunea poplitee şi flectarea puternică a gambei pe coapsă, cu fixarea ei în această poziţie. 

Hemostaza provizorie prin aplicarea garoului 

În cazul aplicării garoului, se vor respecta următoarele reguli: 

- garoul trebuie folosit în ultimă instanţă sau pe timpul curăţirii şi pansării plăgii; - garoul se aplică doar în cazul rănirii membrelor; 

- pentru hemostază provizorie cu ajutorul garoului, se vor folosi: tub de cauciuc, bandă Esmarch, manşeta pneumatică a aparatului de tensiune; 

- la nevoie pot fi utilizate: bucăţi de pânză, batistă sau sfoară; 

- garoul se poate aplica peste îmbrăcăminte, adică nu direct pe piele, ci pe un înveliş textil (pânză, vată); 

- compresiunea cu garoul se realizează după ce membrul rănit este ridicat în sus câteva secunde, pentru a se goli de o parte din sângele venos; 

- locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei, astfel: 

1. pentru cea venoasă, distal, sub nivelul plăgii; 

2. pentru cea arterială, proximal, deasupra plăgii; 

- garoul se înfăşoară la rădăcina membrului, comprimând astfel trunchiul vascular principal, având ca efect oprirea sângerării; 

- garoul se aplică acolo unde vasul lezat este mai la suprafaţă, trecând totodată peste un plan osos: 

1. la rădăcina braţelor – la 4 laturi de deget sub axilă; 

2. la rădăcina coapselor – la nivelul stinghiei. 

- aplicarea corectă a garoului duce la oprirea sângerării, imediat dacă este afectată o arteră, sau după 2-3 minute în cazul unei vene; membrul respectiv devine palid şi se răceşte treptat; 

- dacă rana continuă să sângereze după aplicarea garoului, înseamnă ca acesta nu a fost corect aplicat, fapt care obligă să fie desfăcut şi să se încerce o nouă aplicare; - dacă garoul nu este din cauciuc, sunt necesare următoarele măsuri suplimentare: 1. se face un prim lat de pânză, strâns la rădăcina membrului respectiv; 

 

2. în nod se introduce un baţ sau un creion şi se răsuceşte la 180 grade, iar pentru o bună compresie circulatorie, capătul răsturnat în jos al băţului se fixează cu al doilea lat de pânză; 

- dezavantajul principal al aplicării garoului este că nu poate fi menţinut mai mult de o oră - o oră şi jumătate; peste acest interval de timp, există riscul apariţiei în teritoriul tisular lipsit de oxigen, a unor leziuni ireversibile soldate chiar cu amputarea membrului; din acest motiv este indicată folosirea garoului doar în perioada toaletării plăgii, după care, pentru perioada de transport, garoul să fie înlocuit cu pansament compresiv; 

- este obligatoriu să se noteze pe un bilet data şi ora aplicării garoului, iar biletul să se ataşeze cu un ac, de pansament sau haina bolnavului, la vedere; 

- în cazul în care bolnavul la care s-a aplicat hemostaza cu garou, nu ajunge la spital în timp util (1 h -1 h/30 min), se recomandă ca garoul să fie desfăcut la interval de 20-30 min, timp de 2-3 min, timp în care se se apelează la comprimarea cu comprese sterile; la reaplicare garoul se pune ceva mai sus; ridicarea garoului se indică a fi facută lent, pentru ca circulaţia să se adapteze noului pat vascular. 

5. Arsuri. 

 Generalităţi 

Arsurile sunt răniri ale pielii sau ale altor ţesuturi produse de agenţi termici, chimici, electrici sau de radiaţii. 

Clasificarea arsurilor în funcţie de profunzimea acestora: 

- arsuri de gradul I – pielea este rosie; 

- arsuri de gradul II – pe piele apar băşici cu conţinut seros sau hematic (sânge); - arsuri de gradul III – leziunile depăşesc grosimea pielii, distrugând şi straturile mai profunde: grăsime, muşchi, vase, nervi, până la os; 

- arsuri de gradul IV – sunt foarte severe, implicând distrugerea tuturor structurilor inclusiv a osului (carbonizare). 

Efectele şi complicaţiile arsurilor: 

O arsură poate fi considerată gravă (întinsă), când aceasta atinge 10 % din suprafaţa totală a pielii. Dacă arsura cuprinde peste 1/3 din suprafaţa corpului, aceasta poate provoca moartea accidentatului. 

Complicaţii ce pot să apară ca urmare a arsurilor sau opăririlor: 

 şocul, produs de durerea intensă şi de pierderea masei sanguine sau a plasmei;  infecţia, deoarece zonele arse constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea microbilor; 

 probleme respiratorii, la victimele care au arsuri faciale severe sau care au inhalat fum sau vapori fierbinţi, lezând căile respiratorii şi plămânii; 

 inflamarea, mai ales dacă zona arsurii este presată de îmbrăcăminte sau bijuterii.  Acordarea primului ajutor 

A. Arsuri termice 

Arsuri superficiale (gradul I sau II pe suprafeţe mici) 

Atenţie! NU aplicaţi loţiuni, alifii sau pansamente murdare, NU spargeţi băşicile, NU îndepărtaţi îmbrăcămintea lipită de zona arsă. 

 

Pentru a uşura durerea şi pentru a reduce inflamarea, băşicarea şi pentru a preveni rănirea ulterioară, se scufundă partea lezată în apă rece sau alcool sau dacă nu este posibil, aplicaţi în zona arsurii îmbrăcăminte curată, umezită în apă rece sau alcool. 

Se îndepărtează imediat hainele şi/sau bijuteriile care apasă pe zona arsă, înainte de apariţia inflamării. 

Se acoperă arsura cu un pansament curat, lipsit de scame, preferabil steril. 

Notă: Folosirea unor medicamente pentru arsuri se face de către medic sau la indicaţia expresă a acestuia. 

Arsuri mai grave (gradul I sau II pe suprafeţe mari sau gradul III şi IV) 

Se controlează respiraţia victimei şi, dacă este necesar, se aplică respiraţia artificială; Zona arsă se acoperă cu un pansament curat, preferabil steril şi lipsit de scame; Se asigură tratamentul pentru şoc şi transportarea victimei la spital. 

B. Arsuri chimice 

Sunt arsurile produse de substanţe chimice corozive. Aceste arsuri sunt foarte grave, deoarece substanţele chimice continuă să ardă atât timp cât rămân pe piele. 

Pentru diminuarea efectelor corozive, se îndepărtează imediat substanţele chimice, prin inundarea imediată cu apă a zonei afectate; 

După îndepărtarea substanţelor chimice, se continuă primul ajutor ca pentru arsurile termice; 

Se acoperă arsura cu un pansament curat şi se solicită ajutorul medicului. 

Atenţie! NU utilizaţi agenţi chimici neutralizanţi (oţet, sifon sau alcool) fără avizul medicului. 

În cazul arsurilor la ochi, scopul primului ajutor este diluarea şi eliminarea treptată a substanţelor chimice, prin inundarea ochiului cu apă (spălarea cu multă apă), timp de cel puţin 10 – 20 minute. 

 6. Expunere la frig (hipotermie). 

 Generalităţi 

Hipotermia apare ca urmare a expunerii la temperaturi deosebit de scăzute şi se manifestă prin scăderea accentuată a temperaturii corpului sub valoarea normală. 

Clasificarea hipotermiilor în funcţie de gravitatea acestora: 

∙ hipotermie uşoară; 

∙ hipotermie moderată; hipotermie gravă. 

Semnele şi simptomele hipotermiei sunt progresive, indicând niveluri descrescătoare ale temperaturii centrale a corpului. Aceste faze nu se delimitează clar una de cealată, dar pot fi recunoscute prin evoluţia semnelor şi simptomelor. 

 

 Acordarea primului ajutor 

Primul ajutor în caz de hipotermie urmăreşte: 

 evitarea pierderii continue a căldurii corpului; 

 încălzirea corpului şi îmbunătăţirea funcţiilor respiratorii şi circulatorii. Măsurile care trebuiesc luate până la acordarea primului ajutor sunt: 

 manevraţi cu blândeţe victima; 

 îndepărtaţi victima din apa rece, zăpada sau încăperea prost încălzită;  adăpostiţi victima de vânt, zăpadă sau ploaie şi protejaţi-o de frig sau umezeală;  înlocuiţi hainele umede cu îmbrăcăminte uscată; 

 asiguraţi căldură, pentru a împiedica o răcire ulterioară a corpului;  oferiţii victimei băuturi calde şi dulci pentru a-i menţine nivelul de zahăr în sânge –  sursă de energie. 

Atenţie! NU aplicaţi surse directe de căldură, cum ar fi sticle cu apă fierbinte sau băi fierbinţi. 

În cazul hipotermiilor grave, se aplică respiraţia artificială şi reanimarea cardio – respiratorie până la sosirea asistenţei medicale. 

7. Fracturi, luxaţii, entorse. 

 Generalităţi 

Fracturile reprezintă întreruperea continuităţii unui os (rupere, zdrobire, plesnire, fisurare), ca urmare a unui traumatism puternic. 

Luxaţiile sunt leziuni traumatice produse sub acţiunea unor forţe care determină dislocarea capetelor osoase articulare. 

Entorsele sunt leziuni traumatice provocate de o mişcare forţată, fără a modifica raportul anatomic normal dintre suprafeţele osoase articulare. 

Acordarea primului ajutor 

A. Fracturi 

Fracturile sunt caracterizate prin: 

 dureri; 

 tumefiere regională; 

 deformare regională; 

 mobilitate anormală; 

 crepitaţii osoase (zgomote caracteristice datorate frecării capetelor osoase rupte);  vânătaie (apare la 24 – 48 ore de la traumatism); 

 lipsa transmisibilităţii mişcării; 

 scurtarea membrului fracturat (prin deplasarea pe verticală a fragmentelor osoase). Fracturile pot fi clasificate astfel: 

în funcţie de calitatea osului: 

 fracturi pe os sănătos; 

 fracturi pe os patologic, afectat de o suferinţă care îi slăbeşte rezistenţa. în funcţie de modul de acţiune al agentului traumatic: 

 fracturi directe, în care leziunea se produce la locul de acţiune al agentului  traumatic; 

 fracturi indirecte, în care leziunea osoasă se produce la distanţă de locul de acţiune al agentului traumatic. 

în funcţie de deplasarea capetelor osoase din focarul de fractură: 

 fracturi cu deplasare; 

 fracturi fără deplasare. 

în funcţie de traiectul de fractură: 

 fracturi complete; 

 fracturi incomplete. 

în funcţie de comunicarea focarului de fractură cu exteriorul: 

 fracturi închise, în care focarul de fractură nu comunică cu exteriorul;  fracturi deschise, în care focarul de fractură comunică cu exteriorul. în funcţie de numărul de fragmente osoase din focarul de fractură: 

 fracturi simple; 

 fracturi cominutive (în urma traumatismului rezultă minim 3 fragmente  osoase). 

Obiectivul principal al primului ajutor este reprezentat de imobilizarea focarului fracturii,  pentru a preveni complicaţiile şi ameliorarea durerii. 

Primul ajutor se acordă la locul accidentului, atunci când nu există pericol pentru salvator  sau pentru victimă. 

În caz de fractură deschisă, se procedează la oprirea hemoragiei, pansarea rănii şi  administrarea unui calmant pentru diminuarea durerii. 

Următoarea etapă este aceea de a imobiliza fractura. 

1. Imobilizarea fracturii membrului inferior: 

Se face prin aşezarea atelelor atât lateral, cât şi pe faţa posterioară a membrului accidentat. Este obligatoriu să se imobilizeze ambele articulaţii din regiunea de deasupra şi dedesubtul  fracturii, astfel: 

 la o fractură în zona gambei, se vor imobiliza deasupra genunchiului şi coapsei, iar  dedesubt glezna şi laba piciorului; 

 la o fractură în zona coapsei, se vor imobiliza deasupra – şoldul şi trunchiul, iar  dedesubt – genunchiul şi gamba. 

Cotul rănit poate împiedica îndoirea braţului şi imobilizarea membrului cu ajutorul eşarfei. În acest caz, se va face imobilizarea totală a braţului. 

2. În cazul fracturilor craniene, intervenţia persoanei care dă primul ajutor trebuie să fie foarte atentă, dat fiind faptul că fracturile craniene pot surveni în urma unor traumatisme la cap şi se pot solda cu pierderea stării de cunoştinţă, hemoragii prin nas şi urechi. 

Există cazuri în care accidentatul percepe aceste traumatisme cu întârziere de 2 – 3 ore şi  deci cunoaşterea existenţei traumatismelor este uneori dificilă. 

Accidentatul se transportă la primul centru chirurgical, în poziţia culcat, unde va fi pus sub  supravegherea medicului, timp de cel puţin 48 de ore. 

Simptomele în cazuri de fracturi craniene sunt: 

 traumatisme la cap; 

 pierderea cunoştinţei, care poate fi numai momentană;  hemoragie prin nas şi prin urechi. 

Accidentatul poate intra în comă, chiar după mai multe ore de la accidentare. 

3. Fracturile coloanei vertebrale şi ale bazinului sunt, în cele mai multe cazuri, foarte grave. 

Nu se face imobilizarea accidentatului şi se transportă la cel mai apropiat centru medical,  unde se află un medic chirurg. 

Transportul accidentatului se face prin rostogolirea acestuia, cât se poate de încet, până va  fi aşezat culcat pe o planşetă dură. 

Simptomele fracturilor coloanei vertebrale şi ale bazinului sunt: 

 dureri putenice în zona dorsală; 

 paralizarea membrelor inferioare; 

 tulburări urinare. 

Se interzice transportarea pe braţe a unui accidentat cu coloana vertebrală sau bazinul  fracturat, acest mod de transport putând să-i fie fatal. 

4. În cazul fracturilor de coaste se imobilizează toracele accidentatului, printr-un bandaj strâns, realizat cu o faşă. 

Fracturile de coaste se manifestă prin: 

 respiraţie îngreunată şi dureri în timpul respiraţiei; 

 eventuale urme de sânge în spută (salivă). 

Accidentatul se transportă în poziţie şezând până la primul centru medical. B. Luxaţii: 

Luxaţiile sunt caracterizate prin: 

 dureri; 

 deformări regionale; 

 mişcările active sunt posibile dar articulaţia are o "fixare elastică". Repunerea capetelor osoase în poziţia normală la nivelul articulaţiei poartă numele de reducerea luxaţiei şi se face doar de către specialişti. 

Atenţie! O luxaţie poate fi însoţită de o fractură. 

Clasificarea luxaţiilor: 

în funcţie de migrarea capetelor osoase: 

 luxaţii complete; 

 luxaţii incomplete. 

în funcţie de gravitatea leziunilor: 

 luxaţii simple; 

 luxaţii complicate. 

în funcţie de timpul scurs de la producerea traumatismului: 

 

 luxaţii recente; 

 luxaţii vechi. 

Primul ajutor se acordă la locul accidentului şi constă în: 

 imobilizarea segmentului; 

 combaterea durerii prin administrarea de antialgice; 

 aplicarea de pungi cu gheaţă pe articulaţie (în secvenţe de 15 min./aplicare, cu 15 min. pauză) pentru diminuarea durerii şi umflării; 

 transportarea accidentatului la un spital cu secţie de ortopedie. Cea mai întâlnită luxaţie este cea a umărului. În acest caz, cotul se îndepărtează de corp (nu se încearcă readucerea cotului la poziţia normală) şi se transportă accidentatul fără eşarfă. 

C. Entorse: 

Entorsele sunt caracterizate prin: 

 durere spontană; 

 tumefiere articulară; 

 jenă dureroasă; 

 vânătăi care se datorează leziunilor vasculare. 

Clasificarea entorselor: 

entorsa de gradul I: 

 întinderi ligamentare cu eventuale leziuni  

microscopice; entorsa de gradul II: 

 ruperea parţială a ligamentelor; 

 diminuarea stabilităţii articulare; 

entorsa de gradul III: 

 ruperea completă a ligamentelor şi/sau smulgerea inserţiei osoase a  ligamentelor; 

 stabilitate articulară compromisă. 

Acordarea primului ajutor în cazul entorselor constă în: 

 aplicarea bandajelor uşor compresive pentru reducerea umflăturii;  imobilizarea şi ridicarea articulaţiei vătămate dacă este posibil;  aplicarea de pungi cu gheaţă pe articulaţie (în secvenţe de 15 min. aplicare –  15 min. pauză) pentru diminuarea durerii şi umflării. 

8. Accidente determinate de curentul electric. 

 Generalităţi 

Fenomenele care apar în organism ca urmare a trecerii curentului electric definesc  conceptul de electrocutare sau şoc electric. 

Consecinţele electrocutării depind de trei factori: 

 intensitatea curentului electric; 

 timpul cât trece curentul prin corp; 

 traseul sau calea străbătută de curentul electric prin corp. 

Intensitatea curentului electric care se consideră nepericuloasă este de: 

 10 mA în cazul curentului alternativ de frecvenţă industrială;  50 mA în cazul curentului continuu. 

Efectele curentului electric asupra funcţiilor vitale pot avea urmări imediate sau întârziate. 

Urmările imediate: 

 paralizarea funcţiilor respiratorii şi/sau circulatorii; 

 apariţia stopului respirator şi/sau a stopului cardiac; 

 deces instantaneu prin fibrilaţie  

ventriculară. Urmările întârziate: 

 slăbirea forţei musculare, amorţeli, chiar dacă accidentatul se află în stare de  repaus; 

 tulburări de ritm cardiac (care influenţează centrul generator de excitaţii al  inimii) la reluarea activităţii. 

 Acordarea primului ajutor 

La accidentele prin electrocutare, numai întâmplător se poate beneficia de ajutor calificat, de aceea succesul primului ajutor depinde de competenţa celor prezenţi în momentul accidentului. 

În practică, se pot întâlni următoarele situaţii: 

 accidentatul nu se poate desprinde de instalaţia electrică; 

 accidentatul s-a desprins de instalaţia electrică, nemafiind în contact cu aceasta şi nici în imediata ei apropiere. 

Persoana care acţionează pentru acordarea primului ajutor, trebuie să constate cu operativitate situaţia concretă a victimei şi să hotărască modul de acţionare, astfel încât să nu se pună şi ea în pericol, expunându-se aceluiaşi risc. 

 Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului electric 

Locul de accidentare este cu atât mai periculos cu cât există umezeală, posibilitatea atingerii unor  piese metalice sau accidentatul şi persoana de intervenţie sunt transpirate. 

Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului electric este prima operaţie în succesiunea  acţiunii de acordare a primului ajutor în caz de accidentare prin electrocutare. 

1. Pentru scoaterea accidentatului de sub acţiunea curentului electric din instalaţiile cu  tensiunea de lucru sub 1000 V, se procedează astfel: 

a. Dacă accidentatul este în contact cu instalaţia electrică şi se află undeva la înălţime: 

Dacă electrocutatul se află la distanţă de aparatele de comutaţie cu care s-ar putea realiza  întreruperea alimentării circuitului (ex. bornele motoarelor electrice, corpuri de iluminat etc.), se va  trage electrocutatul de haine, asigurându-i totodată şi căderea. 

Atenţie: Salvatorul va fi echipat obligatoriu cu două mijloace electroizolante înseriate între  accidentat şi pământ (mănuşi şi cizme electroizolante, mănuşi şi covoraş electroizolant sau grătar  din lemn). 

b. Acţionaţi pentru întreruperea tensiunii prin deschiderea întrerupătorului de alimentare; în  lipsa acestuia, acţionaţi prin deschiderea separatorului, scoaterea siguranţelor, scoaterea din priză,  de la caz la caz 

Dacă electrocutarea s-a produs în apropierea aparatelor de comutaţie, se va acţiona la declanşarea  acestora, totodată asigurându-i accidentatului şi căderea. 

c. Dacă scoaterea de sub tensiune a instalaţiei necesită timp, scoateţi accidentatul de sub  tensiune, prin utilizarea oricăror materiale sau echipamente electroizolante care sunt la îndemână,  astfel încât să se reuşească îndepărtarea accidentatului de zona de pericol. 

2. În cazul unei instalaţii cu tensiunea de lucru peste 1000 V, trebuie cunoscut faptul că însăşi  apropierea de accidentat poate prezenta pericol pentru salvator, din cauza tensiunii de pas. Se va  proceda astfel, după caz: 

Deconectarea instalaţiei (scoaterea de sub tensiune) o poate face numai o persoană care cunoaşte  bine instalaţia, iar scoaterea accidentatului din instalaţii aflate sub tensiune este permisă numai după deconectare. 

Scoaterea accidentatului din instalaţia aflată sub tensiune este permisă numai în staţiile electrice,  unde operaţia se execută de către personalul instruit în acest sens şi care utilizează mijloace de  protecţie electroizolante (cizme şi mănuşi de înaltă tensiune, ştanga de manevră corespunzătoare  tensiunii nominale a instalaţiei). 

Dacă din cauza arcului electric provocat de accidentat ca urmare a atingerii  instalaţiei electrice, acestuia i s-au aprins hainele fără ca el să fie în contact sau în  imediata apropiere a instalaţiei electrice sub tensiune, se va acţiona pentru  stingerea hainelor aprinse, prin înăbuşire. Este de preferat ca accidentatul să fie  culcat la pământ în timpul acestor intevenţii. 

 Determinarea stării accidentatului 

După scoaterea accidentatului de sub tensiune şi în afara pericolului generat de acesta, se va dermina starea clinică a victimei, printr-o examinare rapidă, deoarece tot ceea ce urmează să se facă în continuare depinde de această stare. 

Acţiunile de prim ajutor sunt diferenţiate, în funcţie de starea accidentatului: 

- dacă accidentatul este conştient; 

- dacă accidentatul este inconştient; 

- dacă accidentatul prezintă vătămări sau răniri. 

Dacă accidentatul este conştient : 

În această situaţie, examinarea este uşurată de faptul că se poate stabili contact verbal cu accidentatul, se va supraveghea accidentatul până la venirea cadrelor medicale, căutând vizual eventualele semne exterioare ale stării de rău: 

- culoarea pielii, în mod special culoarea feţei (paloare sau roşeaţă excesivă); - transpiraţia feţei şi a palmelor; 

- prezenţa şi carcteristicile respiraţiei şi ale  

pulsului. Dacă accidentatul este inconştient: 

 

Se consideră în stare de inconştienţă acel accidentat căruia îi lipsesc reflexele de autoapărare şi capacitatea de mişcare autonomă. Funcţiile vitale de bază – respiraţia şi circulaţia – lipsesc, deci trebuie să se inceapă imediat resuscitarea cardio-respiratorie descrisă la pct.6.2.3. 

9. Otrăviri. 

 Generalităţi 

Prin otravă se înţelege orice substanţă care, prin absorbţia sa în organism, provoacă  îmbolnăvire sau moarte. 

Antidotul este o substanţă care acţionează împotriva otrăvii şi îi anulează efectele. În caz de otrăvire, trebuiesc avute în vedere următoarele aspecte: 

 identificarea substanţei otrăvitoare; 

 determinarea cantităţii absorbite; 

 determinarea căii de intrare în organism (ingerare, inhalare în plămâni,  absorbţie prin piele); 

 determinarea timpului scurs. 

Simptomele otrăvirilor sunt: 

a) în cazul otrăvurilor ingerate: ameţeală, crampe abdominale, vărsături, tulburări gastrointestinale care pot provoca decolorarea buzelor şi a gurii, arsuri sau un miros specific al respiraţiei; 

b) în cazul otrăvurilor inhalate: tuse, dureri în piept, respiraţie accelerată/dificilă, stări confuzionale, dureri de cap; 

c) în cazul otrăvurilor absorbite prin piele: iritaţii locale ale pielii, efecte asupra sistemului nervos central, respiraţiei şi circulaţiei. 

 Acordarea primului ajutor 

În raport cu calea de pătrundere a otrăvii în organism, trebuiesc respectate următoarele principii de prim ajutor: 

Otrăvurile ingerate: nu trebuie diluate şi nu provocaţi vărsături decât în cazul în care medicul indică acest lucru, deoarece vărsăturile provocate mecanic sunt, cele mai multe ori, ineficiente. Otrăvurile inhalate: trebuie curăţate din plămâni cât de repede este posibil. Victima trebuie transportată la aer curat, departe de sursa de otrăvire. În cazul în care victima nu respiră, trebuie aplicată respiraţia artificială prin metode indirecte. 

Otrăvurile absorbite prin piele: trebuie îndepărtate spălând zona afectată cu multă apă caldă şi apoi cu apă şi săpun. Se acordă o atenţie deosebită zonelor ascunse (sub unghii, în păr). 

10. Muşcături de animale. Înţepături şi muşcături de insecte. 

 Generalităţi 

Muşcătura unui animal provoacă fie o rană punctiformă, fie o distrugere de ţesuturi. Aceste răni trebuie considerate întotdeauna periculoase, deoarece există riscul infectării lor prin saliva animalului. 

 

La majoritatea persoanelor, o muşcătură/înţepătură de insectă provoacă numai o umflătură dureroasă, însoţită de înroşirea zonei respective şi de senzaţia de mâncărime. La unele persoane, înţepăturile de albină sau viespe provoacă reacţii alergice grave. 

 Acordarea primului ajutor 

a) În cazul muşcăturii unui animal scopul primului ajutor este de a reduce cât mai mult posibil contaminarea zonei rănite, de a controla sîngerarea şi de a obţine ajutor medical. Spălaţi rana cu săpun antiseptic sau detergent şi clătiţi-o cu apă, pe cât de fierbinte suportă victima sau aplicaţi o soluţie de sare. 

Aplicaţi un pansament şi un bandaj şi transportaţi victima la un serviciu medical specializat. 

b) În cazul muşcăturii/înţepăturii de insecte primul ajutor constă în spălarea rănii cu alcool sau aplicarea unei paste de bicarbonat de sodiu şi apă. Se va evita utilizarea alcoolului în jurul ochilor. 

Dacă acul a rămas înfipt în piele, îndepărtaţi-l cu atenţie, împreună cu sacul de venin ataşat, pentru a nu se stoarce accidental otrava în rană. 

Dacă acul se găseşte în gura victimei, daţi victimei să sugă o bucăţică de gheaţă. Dacă victima prezintă umflături în cavitatea bucală sau dificultăţi în respiraţie, trebuie urmărită îndeaproape. Solicitaţi ajutorul medicului. 

Comportamentul personalului la apariţia durerilor abdominale acute 

În cazul durerilor abdominale acute, persoana care acuză aceste dureri va fi transportată (sau se va deplasa însoţită) la cea mai apropiată unitate medicală. 

Comportamentul personalului la apariţia crizelor comiţiale (epilepsie) În cazul crizelor comiţiale, se va asigura căderea persoanei la care apar aceste crize. Bolnavul va fi aşezat pe un plan moale, pe partea stîngă a corpului, poziţie în care rămâne şi după terminarea crizei. Această poziţie se impune din două motive: - pentru a împiedica limba să blocheze căile respiratorii superioare; - pentru a micşora riscul aspiraţiei conţinutului gastric în plămâni. 

Aşezarea pe un plan moale se impune pentru a evita traumatismul corpului şi în special cel cranian. 

Dacă este posibil, se introduce între maxilare un sul de cauciuc sau tifon, care să evite muşcarea limbii sau dislocarea dinţilor. 

Nu se încearcă imobilizarea forţată, pentru că se pot produce rupturi musculare sau chiar fracturi. 

Transportul accidentaţilor 

În toate cazurile de accidentare, victima trebuie transportată de urgenţă la spital. Transportul accidentatului se va face cu mijloc propriu de transport sau cu ambulanţa. Când transportul accidentatului se va realiza cu mijloc propriu de transport, transportul se face sub supravegherea şi de către o persoană de instruită să acorde primul ajutor. 

Transportul de către o singură persoană 

Se face numai în cazuri simple, fără leziuni importante. 

Transportul prin sprijinirea accidentatului: se realizează de către salvatorul care se află alături de accidentat şi care, cu o mână îl sprijină pe sub axila opusă, iar cu cealaltă ţine mâna adiacentă a victimei trecută peste umerii săi. 

Transportul pe braţele salvatorului: se realizează prin introducerea mâinilor salvatorului sub coapsele şi umerii victimei, ridicând-o. 

Transportul pe spatele salvatorului: Se realizează prin plasarea salvatorului cu spatele între picioarele accidentatului conştient, prinzându-i membrele inferioare pe sub genunchi. Accidentatul cuprinde cu braţele gâtul salvatorului, iar cu coapsele, trunchiul acestuia. 

Transportul pe umerii salvatorului: Se realizează în cazul accidentaţilor inconştienţi, prin plasarea acestora pe unul sau ambii umeri ai salvatorului. 

Accidentatul este pliat pe umărul drept al salvatorului, cu faţa spre toracele posterior al acestuia, şi membrele superioare atârnând. Membrele inferioare atârnă anterior, fiind susţinute cu una din mâinile salvatorului, iar cu cealaltă prinde mâna corespunzătoare a accidentatului. 

Transportul pe ambii umeri se realizează prin plasarea accidentatului peste umerii salvatorului, capul şi mâinile atârnând într-o parte şi fixate cu o mână a salvatorului. Umărul opus este prins între coapsele îndepărtate, membrul inferior plasat anterior fiind fixat cu cealaltă mână a salvatorului. 

Transportul de către mai multe persoane 

Transportul sprijinit: pe două ajutoare se realizează în cazul lipsei fracturilor şi a leziunilor grave, fiind aplicat accidentaţilor conştienţi. Accidentatul este plasat între cele două ajutoare şi se fixează cu braţele de gâtul acestora.