Bazele legislative ale ssm

BAZELE LEGISLATIVE ALE SSM 

Conceptul de securitate şi sănătate constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă. 

Legislaţia naţională care reglementează domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în România, armonizată cu directivele europene în domeniu, promovează îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă şi stabileşte cerinţele minime obligatorii ce trebuie implementate de către angajatorii pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la diferite pericole la locul de muncă.  

În acelaşi timp, legislaţia naţională de securitate şi sănătate în muncă cuprinde, în mare măsură, prevederile necesare pentru punerea în aplicare a Convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M) care reglementează domeniile care sunt considerate ca principii şi drepturi fundamentale ale lucrătorilor.  

Transpunerea directivelor europene din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în legislaţia naţională a fiecărui stat membru al Uniunii Europene a avut ca scop:   Armonizarea legislaţiilor statelor membre, în special pentru realizarea Pieţei unice;  

 Stabilirea unor obligaţii comune pentru toţi angajatorii în ceea ce priveşte asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, indiferent de statul membru în care îşi desfăşoară activitatea angajatorul;  

 Asigurarea unor condiţii minime de muncă similare pentru toţi lucrătorii statelor membre;  

 Stabilirea unor termene de raportare periodică a stadiului implementării masurilor de prevenire şi protecţie stabilite.  

Principiile care stau la baza sistemului legislativ din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă (S.S.M ) din România sunt:  

 a) S.S.M reprezintă un drept fundamental al tuturor participanţilor la procesul de muncă;  

Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la măsurile de securitate şi igienă a muncii (art. 38 alin.2).  

Mai concret, Legea nr. 319 / 2006, a SSM la art. 1 stabileşte principiile generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc de accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. 

Pentru realizarea acestui drept, legea - cadru impune obligaţii în sarcina angajatorilor şi a angajaţilor lor şi stabileşte organele specializate ale administraţiei de stat care să urmărească modul în care unităţile şi salariaţii aplică şi respectă normele de securitate si sănătate în muncă. 

Aşadar, activitatea de securitate şi sănătate în muncă nu este lăsată numai la latitudinea agenţilor economici, ci, fiind implementată în toate domeniile vieţii economico - sociale, statul asigură şi controlul îndeplinirii ei.  

b) Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă şi S.S.M;  

România fiind un stat de drept, democratic şi social (art. 1 alin. 3 din Constituţie), dreptul la muncă nu numai că este consacrat ca un drept fundamental cetăţenesc, dar el se află în strânsă corelaţie cu dreptul la protecţie socială al angajaţilor, care include şi securitatea şi sănătatea în muncă şi este garantat. În acest sens, organele administraţiei de stat desemnate prin lege au obligaţia de a organiza, coordona şi controla activitatea în domeniu. Pentru asigurarea integrală a dreptului la muncă este necesară garantarea unor asemenea condiţii de desfăşurare a procesului de muncă încât viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a celor care îşi exercită acest drept fundamental să fie apărate. În caz contrar, însuşi dreptul la muncă nu s-ar putea realiza deplin, ar avea caracter formal. 

c) Integrarea S.S.M în procesul de muncă;  

Acesta este un principiu clar exprimat în Legea nr. 319 / 2006 a S.S.M, care prevede atât obligaţiile angajatorului, cât şi ale lucrătorilor pentru realizarea unui mediu sigur şi sănătos de muncă. 

d) Caracterul preventiv al S.S.M;  

Prin esenţa sa, securitatea şi sănătatea muncii are un caracter preventiv, menirea ei fiind preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi/sau a îmbolnăvirilor profesionale. Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite încât să apere viaţa, sănătatea şi integritatea corporală ale celor care participă la procesul de muncă.  

Teoretic, dacă normele de securitate şi sănătate a muncii sunt realizate şi respectate întocmai, accidentele şi îmbolnăvirile profesionale pot fi prevenite.  În acelaşi timp, diferitele forme ale răspunderii juridice pentru încălcarea normelor de securitate şi sănătate a muncii sunt menite să contribuie efectiv la realizarea caracterului preventiv al acesteia. A se vedea astfel impactul reglementărilor referitoare la repararea pagubelor aduse celor vătămaţi prin accidente de muncă său îmbolnăviri profesionale, care sunt de natură să stimuleze realizarea în practică a reglementărilor S.S.M.  

e) Abordarea prevenirii accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale ca problemă unică  

Ţinând seama că, din punctul de vedere al cauzelor determinante, al spaţiului de manifestare, al subiecţilor susceptibili să le suporte, ca şi al măsurilor şi mijloacelor de combatere, fenomenele de accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt identice (mai mult, în numeroase cazuri acelaşi factor de risc - cauză poate conduce, în funcţie de 

 

condiţiile concrete, fie la accident de muncă, fie la boală profesională), legiuitorul a urmărit tratarea lor ca o problemă unică.  

Din acest motiv nu au fost constituite două sisteme de acte juridice, unul care să reglementeze prevenirea accidentelor de muncă, iar altul, prevenirea îmbolnăvirilor profesionale.  

Dimpotrivă, prin legea de bază se stabileşte că scopul acesteia este de a institui măsuri privind “promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor, în timp ce pentru realizarea acestei finalităţi sunt instituite măsuri care să conducă atât la eliminarea accidentelor, cât şi a îmbolnăvirilor profesionale.  

 f) Obliga ţia personalului cu funcţii de conducere de a implementa măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă tinând seama de principiile generale de prevenire: a) evitarea riscurilor; 

b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; 

c) combaterea riscurilor la sursă;  

d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora asupra sănătăţii; 

e) adaptarea la progresul tehnic; 

f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos; 

g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul de muncă; 

h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie individuală; 

i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor. 

Sistemul legislativ de S.S.M din România, în funcţie de subiectul reglementării, respectiv de natura problemei legiferate, este structurat în două categorii:  

 A)Legislaţia de bază care cuprinde acte care legiferează strict numai activităţi în legătură directă cu măsurile de S.S.M 

 Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006; 

 Hotărârile de Guvern care transpun directivele UE; 

 Normele metodologice de aplicare a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă (HG nr. 1425/2006). 

 

 B)Legislaţia conexă care conţine acte care cuprind numai în subsidiar norme juridice S.S.M sau norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit, specific altor activităţi, contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii executanţilor (ca de exemplu: dispoziţii privind durata timpului de muncă, a celui de odihnă, intensitatea muncii, munca de noapte, orele suplimentare etc.; prevederi privind disciplina în muncă; dispoziţii referitoare la regimul produselor şi al substanţelor chimice periculoase, al materialelor explozive etc.; regimul drogurilor şi al precursorilor, etc.; dispoziţii care reglementează drepturile angajaţilor, ale sindicatelor, etc.): 

 Constituţia României; 

 Codul Muncii – capitolele referitoare la securitatea muncii şi asigurările sociale, precum şi la munca femeilor şi tinerilor; 

 Norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit şi specific altor activităţi, contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii persoanelor încadrate în muncă. 

Ţinând cont de aria de obligativitate, dar şi de caracterul general sau particularizat, concret-aplicativ, aceleaşi acte se pot grupa astfel: 

A) legislaţia primară – care cuprinde acte caracterizate prin faptul că stabilesc cadrul general, principiile şi reguliile de bază pentru securitatea muncii; B) legislaţia secundară – din care fac parte acte obligatorii, fie pentru toti agenţii economici, fie pentru o activitate, o categorie de persoane etc.; 

C) legislaţia terţiară – care cuprinde instrucţiuni de securitate a muncii, care se elaborează de utilizatorul lor şi sunt obligatorii numai pentru acesta (instrucţiuni proprii de securitate a muncii). 

Legea, normele si standardele de securitate a muncii reprezinta un sistem de masuri si reguli aplicabile tuturor participantilor la procesul de munca. In acest sens, la nivelul entitatii cooperatiste mestesugaresti, trebuie indeplinite urmatoarele obiective: 

 Organizarea activitatii pe linia securitatii si sanatatii in munca cu respectarea prevederilor legislative din domeniu; 

 Constientizarea lucratorilor privind cunoasterea si respectarea legii, normelor si standardelor de securitate si sanatate a muncii si aplicarea lor in amenajarea, dotarea locurilor de munca/posturilor de lucru, exploatarea in conditii de siguranta a echipamentelor de munca in scopul evitarii producerii accidentelor de munca si a imbolnavirilor profesionale; 

 Eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de accidentare si/sau imbolnavire profesionala existenti in sistemul de munca (mijloace de munca - mediul de munca - sarcina de munca - executant) prin identificarea si evaluarea acestora, stabilirea masurilor de prevenire, informarea, instruirea, consultarea si participarea lucratorilor si a reprezentantilor acestora; 

 

 Adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste proiectarea locurilor de munca/posturilor de lucru, alegerea echipamentelor de munca, a metodelor de munca si de productie, in vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat si a diminuarii efectelor acestora asupra sanatatii; 

 Dezvoltarea unei politici de prevenire si protectie coerente care sa cuprinda tehnologiile, organizarea muncii, conditiile de munca, relatiile sociale si influenta factorilor din mediul de munca; 

 Identificarea continua a pericolelor si evaluarea riscurilor pentru fiecare componenta a sistemului de munca, respectiv mijloace/echipamente de munca, mediul de munca, sarcina de munca si executant pe locuri de munca/posturi de lucru, mai ales in situatia unor modificari; 

 Elaborarea de instructiuni proprii pentru completarea si/sau aplicarea reglementarilor de securitate si sanatate in munca, tinand seama de particularitatile activitatilor si ale locurilor de munca/posturilor de lucru; 

 Organizarea si desfasurarea de instruiri si testari in domeniul securitatii si sanatatii in munca ale lucratorilor prin: 

 elaborarea programului de instruire-testare la nivelul entitatii cooperatiste mestesugaresti, pe meserii si activitati; 

 elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea periodicitatii adecvate pentru fiecare loc de munca/post de lucru; 

 efectuarea informarii si instruirii lucratorilor; 

 verificarea prin testare a cunoasterii si aplicarii de catre toti lucratorii a atributiilor si responsabilitatilor ce le revin in domeniul securitatii si sanatatii in munca, stabilite prin fisa postului; 

 Intocmirea pentru fiecare lucrator a “fiselor de instruire” individuala;  Tinerea la zi a “Registrelor unice de evidenta” a evenimentelor;  Identificarea echipamentelor individuale de protectie necesare pentru posturile de lucru din entitatea cooperatista mestesugareasca, intocmirea necesarului de dotare a lucratorilor cu echipament individual de protectie, urmarirea achizitionarii, manipularii si depozitarii adecvate a acestora si a inlocuirii lor la termenele stabilite; 

 Functionarea Comitetului de securitate si sanatate in munca. 

Structura legislaţiei de bază poate fi evidenţiată după mai multe criterii:  

a) Nivelul de emitere:  

În funcţie de organul abilitat să emită acte juridice, se disting:  

 acte emise de organul legislativ suprem - Parlamentul;  

 acte emise de Guvern şi/sau structuri componente/subordonate.  

b) Aria de obligativitate:  

În concordanţă cu acest criteriu se pot deosebi:  

 acte obligatorii pentru toate sectoarele de activitate economico - socială, respectiv, pentru toate unităţile care îşi desfăşoară activitatea cu personal încadrat în muncă;  

 acte obligatorii numai pentru un anumit sector, activitate, categorii de persoane.  

c) Problema reglementată:  

Principalele tipuri de reglementări, în sensul celor menţionate anterior sunt:   reglementări privind persoanele care beneficiază de protecţie pe timpul desfăşurării activităţii;  

 reglementări privind persoanele care răspund pentru realizarea măsurilor de S.S.M;  

 acte referitoare la obligaţiile angajatorilor, ale conducerilor acestora, ale serviciilor interne/externe de S.S.M, ale lucrătorilor desemnaţi, precum şi ale persoanelor încadrate în muncă, beneficiare ale măsurilor de S.S.M;  

 reglementări privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale;   dispoziţii privind răspunderea juridică (disciplinară, contravenţională, patrimonială, materială şi penală, după caz) pentru încălcarea reglementărilor legale referitoare la protecţia muncii.  

Principiile de bază privind activitatea de Securitate şi Sănătate în Muncă în România au izvor de drept:  

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI - care statutează şi garantează dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul la protecţie socială al tuturor cetăţenilor.  

Constituţia dispune măsuri de protecţie care privesc securitatea şi igiena muncii, instituirea salariului minim garantat în plată, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii speciale şi deosebite, precum şi protecţia femeilor, a tinerilor şi a unor persoane dezavantajate.  

Acest lucru este prevăzut în următoarele articole:  

Art. 22.(1) „ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanelor sunt garantate”;  

Art. 41.(1) „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”;  

Art. 41.(2) „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe tară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”;  

Art. 41.(3) „Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”;  Art. 41.(4) „La munca egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”;  

6

Art. 41.(5) „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.  

CODUL MUNCII - care trasează cadrul general pentru toate reglementările juridice vizând relaţiile de muncă, a fost aprobat de Parlamentul României ca Legea nr. 40/2011, act normativ prin care s-a abrogat Legea nr. 53 / 2003.  Noul Cod al Muncii cuprinde în principal:  

Dispoziţii generale  

Unul dintre cele mai importante roluri ale Codului Muncii constă în consacrarea principiilor care să guverneze raporturile de muncă, conform prevederilor constituţionale, dar şi exigenţelor impuse de economia de piaţă. 

Astfel, Codul Muncii abordează într-un capitol distinct problematica principiilor fundamentale aplicabile în perimetrul relaţiei dintre cele două componente ale raportului individual de muncă: angajatorul şi salariatul.  

Aceste principii sunt:  

∙ libertatea muncii;  

∙ interzicerea muncii forţate;  

∙ egalitatea de tratament;  

∙ asigurarea de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare;  

∙ recunoaşterea dreptului la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale;  ∙ interzicerea oricărei discriminări bazată pe criteriul de sex cu privire la toate 

elementele şi condiţiile de remunerare, pentru muncă egală sau de valoare egală;  ∙ dreptul la libera asociere.  

Contractul individual de muncă - Timpul de muncă şi timpul de odihnă - Salarizarea  Salariul - element determinant al raportului individual de muncă - reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, plătindu-se înaintea oricăror altor obligaţii băneşti ale angajatorului. Acesta cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.  

Sănătatea şi securitatea în muncă  

Din punct de vedere al sănătăţii şi securităţii în muncă, Codul Muncii stabileşte, o serie de obligaţii în sarcina angajatorului, după cum urmează:  

∙ să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor;  ∙ să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă;  ∙ să achite toate obligaţiile financiare care decurg din masurile privind sănătatea şi securitatea în muncă;  

∙ de a nu fi exonerat de răspundere, indiferent dacă apelează la persoane sau servicii exterioare;  

7

∙ să asigure toţi salariaţii pentru riscul de accidente de muncă şi boli profesionale;  ∙ să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă;  

∙ să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor; ∙ să răspundă pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă şi/sau îmbolnăviri profesionale;  

∙ să ia toate masurile pentru constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă, dacă are cel puţin 50 de salariaţi;  

∙ sa asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicina a muncii.  

Principiile generale de prevenire cuprinse in Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă (transpunerea Directivei cadru 89/391/C.E.E) sunt preluate în totalitate de art. 173, alin. 2:  

∙ evitarea riscurilor;  

∙ evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;  

∙ combaterea riscurilor la sursă;  

∙ adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;  

∙ luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;  

∙ înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos;  

∙ planificarea prevenirii;  

∙ adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală;  

∙ aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.  

In elaborarea masurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul se consultă cu sindicatul (sau reprezentanţii salariaţilor), precum şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă, acestea urmând a fi prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil sau/şi în regulamentul intern.  

Un rol deosebit de important este cel al inspectorului de muncă, el având posibilitatea, cu avizul medicului de medicină a muncii, să impună ca angajatorul să solicite organismelor competente, contra cost, analize şi expertize asupra unor substanţe sau preparate considerate periculoase.  

Conform prevederilor art. 180 din acest act normativ, la nivelul fiecărui angajator cu mai mult de 50 de angajaţi se constituie un comitet de securitate şi sănătate în muncă, 

cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul S.S.M.  

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în cadrul persoanelor juridice din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României. Componenţa, atribuţiile specifice şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă sunt reglementate prin Hotărâre de Guvern, ca Normă Metodologică de aplicare a Legii S.S.M nr. 319/2006.  

În ceea ce priveşte medicul de medicină a muncii, acesta este un salariat atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie patronală, care este independent în exercitarea profesiei sale. 

LEGEA nr. 319/2006 a Securităţii şi Sănătăţii în Muncă îndeplineşte rolul de lege fundamentală în domeniu şi are un mare nivel de aplicabilitate acoperind toate sectoarele de activitate publice şi private; ea se aplică angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.  

Scopul declarat al Legii nr. 319/2006 este instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii sănătăţii şi securităţii în muncă a lucrătorilor. Ea stabileşte principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, la protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii: 

 principiul responsabilităţii angajatorului, conform căruia angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu este exonerat de responsabilităţile sale în acest domeniu. De asemenea, obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere principiului responsabilităţii angajatorului.  

 principiul informării şi instruirii lucrătorilor, conform căruia angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească toate informaţiile necesare privind riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei funcţii. Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special sub forma de informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său.  

 principiul consultării şi participării lucrătorilor, conform căruia angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă. În unităţile care au un număr de cel puţin 50 de lucrători angajatorul organizează şi asigură funcţionarea Comitetului de Securitate şi Sănătate în Muncă, organism paritar alcătuit din reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul 

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, pe de o parte şi angajator sau reprezentantul sau legal şi/sau reprezentanţii săi în număr egal cu cel al reprezentanţilor lucrătorilor şi medicul din medicina muncii, pe de alta parte. Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de prevenire şi protecţie îndeplineşte funcţia de secretar.  

LEGEA NR. 319/2006 STABILEŞTE:  

 Obligaţiile ce revin angajatorilor, pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii (Cap. III);  

 Obligaţiile lucrătorilor în domeniul S.S.M (Cap. IV);  

 Obligaţii privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor (Cap. V);  

 Obligaţii privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor (Cap. VI);  

 Grupurile sensibile la risc (Cap. VII);  

 Infracţiuni şi contravenţii, aplicabile pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor legale (Cap. VIII, IX);  

 Autorităţile competente şi instituţiile cu atribuţii in domeniu (Cap. X).  

Pentru punerea în practică a prevederilor Legii nr. 319/2006 au fost stabilite norme metodologice de aplicare prin H.G. nr. 1425/2006, modificată prin H.G nr. 955/2010.  

Pentru ţinerea sub control a diferitelor pericole şi riscuri ce pot exista la locul de muncă au fost emise prevederi legislative care stabilesc măsurile minime pe care angajatorul trebuie să le implementeze pentru a asigura protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, după cum urmează:  

 H.G. 1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă de riscurile datorate expunerii la azbest (care transpune prevederile directivelor europene D83/477/CEE, D 91/382/CEE, D 98/24/CE, D 2003/18/CE);  

 H.G. 1876/2005 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii (care transpune prevederile directivei europene 2002/44/CE;  

 H.G. 300/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru şantierele temporare sau mobile (care transpune prevederile directivei europene 92/57/CEE);  

 H.G. 493/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot (care transpune prevederile directivei europene 2003/10/CE);  

 H.G. 971/2006 privind cerinţele minime de securitate si sănătate la locul de muncă (care transpune prevederile directivei europene 92/58/CEE);  

 

 H.G. 1007/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la asistenţa medicală la bordul navelor (care transpune prevederile directivei europene 92/29/CEE);  

 H.G. 1028/2006 privind cerinţele minime de securitate si sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare (care transpune prevederile directivei europene 90/270/CEE;  

 H.G. 1048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă (care transpune prevederile directivei europene 89/656/CEE);  

 H.G. 1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecţiuni dorsale, lombare (care transpune prevederile directivei europene 90/269/CEE);  

 H.G. 1058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive (care transpune prevederile directivei europene 99/92/CE);  

 HG 1091/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă (care transpune prevederile directivei europene 89/654/CEE);   HG 1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă (ce transpune prevederile directivei europene 2000/54/CE);  

 HG 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă (care transpune prevederile directivei europene 2004/37/CE);  

 HG 1136/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice (care transpune prevederile directivei europene 2004/40/CE);  

 HG 1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă (ce transpune prevederile directivelor europene 89/655/CEE, 95/63/CE, 2001/45/CE);  

 HG 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor chimici (care transpune prevederile directivelor europene 98/24/CE, 91/323/CEE, 2000/39/CE, 2006/15/CE);  

 HG 557/2007 privind completarea măsurilor destinate să promoveze îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă pentru salariaţii încadraţi în baza unui contract individual de muncă temporară (care transpune prevederile directive europene 94/33/CE);  

 

 Ord 754/2006 pentru constituirea comisiilor de abilitare a serviciilor externe de prevenire, protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;  

 Ord 3/2007 privind aprobarea formularului pentru Înregistrarea accidentului de muncă - F.I.A.M;  

 Ord 706/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de radiaţiile optice artificiale;   HG 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor;  

 HG 601/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.  

Cadrul legislativ in vigoare 

Nr. 

crt. 

Act normativ 

Subiect

1. 

Legea nr. 319/2006 

M.O. nr. 646/26.07.2006 

Legea securitatii si sanatatii in munca

2. 

H.G. nr. 1425/2006 

M.O. nr. 882/30.10.2006

Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006

3. 

H.G. nr. 493/2006 

M.O. nr. 380/03.05.2006

Privind cerinte minime de securitate si sanatate referitoare la expunerea lucratorilor la riscurile generate de zgomot

4. 

H.G. nr. 971/2006 

M.O. nr. 683/09.08.2006

Privind cerintele minime pentru semnalizarea de securitate si/sau de sanatate la locul de munca

5. 

H.G. nr. 1028/2006 

M.O. nr. 710/18.08.2006

Privind cerinte minime de securitate si sanatate in munca referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare

6. 

H.G. nr. 1048/2006  

M.O. nr. 722/23.08.2006

Privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru utilizarea de catre lucratori a echipamentelor individuale de protectie la locul de munca 

7. 

H.G. nr. 1051/2006  

M.O. nr. 713/21.08.2006

Privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru manipularea manuala a maselor care prezinta riscuri pentru lucratori, in special de afectiuni dorsolombare

8. 

H.G. nr. 1091/2006  

M.O. nr. 739/30.08.2006

Privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru locul de munca

9. 

H.G. nr. 1136/2006  

M.O. nr. 769/11.09.2006

Privind cerintele minime de securitate si sanatate referitoare la expunerea lucratorilor la riscuri generate de campuri electromagnetice

10. 

H.G. nr. 1146/2006  

M.O. nr.815/03.10.2006

Privind cerintele minime de securitate si sanatate pentru utilizarea in munca de catre lucratori a echipamentelor de munca

11. 

H.G. nr. 1875/2005  

M.O. nr. 64/24.01.2006

Privind protectia sanatatii si securitatii lucratorilor fata de riscurile datorate expunerii la azbest

12. 

H.G. nr. 1876/2005  

M.O. nr. 81/30.01.2006

Privind cerintele minime de securitate si sanatate referitoare la expunerea lucratorilor la riscurile generate de vibratii

13. 

H.G. nr. 1218/2006  

M.O. nr.845/13.10.2006

Privind stabilirea cerintelor minime de securitate si sanatate in munca pentru asigurarea protectiei lucratorilor impotriva riscurilor legate de




   

prezenta agentilor chimici

14. 

H.G. 600/2007 

M.O. nr.473/13.07.2007 

Privind protectia tinerilor la locul de munca